Cinci zile la showcase-ul Teatrului de Nord din Satu Mare

de Oana Balaci

18 martie, 2026 

La sfârșitul lunii ianuarie am ajuns pentru a patra oară la Satu Mare, unde se desfășura showcase-ul anual al Teatrului de Nord. E mereu o experiență interesantă să revin. Am fost invitată prima dată în 2023, apoi m-am prezentat pentru diferite evenimente aproape în fiecare an, cu excepția celui care tocmai a trecut. De când scriu despre teatru, nu am avut o relație de colaborare atât de îndelungată cu nicio altă instituție, așa că mereu când vin în oraș mă bucur de momentele de singurătate și mă folosesc de ocazie pentru a reflecta la evoluția mea, atât cea profesională, cât și cea personală. Este un exercițiu dulce-amărui să revizitez punctele din viața mea în care mă aflam la fiecare festival și showcase pe parcursul timpului. Dar găsesc totuși mereu o constantă: teatrul de calitate.

Dacă în toamna lui 2024 am urmărit spectacole din toate colțurile țării în cadrul Festivalului Interetnic de Teatru – IFESZT, în 2026 m-am bucurat să îmi dau din nou întâlnire cu multitudinea de producții ale trupelor Mihai Raicu și Harag György de la Teatrul de Nord, cu premiera în 2025. Am apreciat întotdeauna modul în care trupa românească și trupa maghiară deopotrivă reușesc să experimenteze cu diverse limbaje teatrale, fără a renunța în totalitate la aspectele mai tradiționale ale artei. Diversificat stilistic și tematic, repertoriul ales îmbină clasicul cu modernul și artiștii cu experiență cu cei aflați la început de drum, oferind reprezentații pe gustul spectatorilor de toate vârstele.

Maratonul a debutat cu Dragostea celor trei portocale în regia lui Ovidiu Caița, o dramatizare bazată pe improvizațiile actorilor, după piesa scrisă de Carlo Gozzi în stilul commedia dell’arte. Din distribuție fac parte Roxana Fânață, Ioana Cheregi, Raluca Mara, Bianco Erdei, Alina Negrău, Andrei Gîjulete, Cătălin Mareș, Anette Marka, Vlad Mureșan, Andrei Stan și Ciprian Vultur. Haotic și, pe alocuri, aparent lipsit de sens, spectacolul ne poartă prin două tărâmuri, unul mai familiar decât celălalt: cel teluric, al unei lumi prea serioase în care se vorbește atât de mult despre râs, dar nimeni nu râde, și cel oniric, în care totul devine posibil, inclusiv iubirea pură, lipsită de rațiune și inhibiții. În decorul gri al palatului, portocala e un mit, fructul interzis ce ar aduce doar necazuri. Însă atunci când Prințul decide să spargă monotonia și să plece în căutarea ei, un basm absurd începe să prindă contur, iar culorile neon domină vizual.

Scenografia lui Bogdan Spătaru mizează puternic pe câteva ecrane plasate deasupra scenei, unde putem vedea pe parcurs diferite imagini relevante, de la proiecții video la mărturii de tipul vox populi înregistrate în prealabil sau chiar filmări în timp real cu actorii. Totuși, elementele ieșite în evidență prin originalitate sunt mingile gonflabile ce adăpostesc cele trei „portocale“. În mintea mea, le-am asociat cu acvariul care ține captivă sirena din al patrulea film Pirații din Caraibe – odată spart, făptura are nevoie de apă sau moare, la fel ca în spectacol.

Cântecele pe versuri de la Fără Zahăr și momentele coregrafice coordonate de Roxana Fânață alternează cu muzica și sound design-ul lui Vlad Giurge în funcție de natura scenei. Aluziile la contextul socio-politic actual și influencerii din era digitală se întrepătrund cu referințe culturale și personificări ale lui Marilyn Monroe, formând o shaorma cu de toate într-un ritm cu care poate fi greu să ții pasul. Multe lucruri se întâmplă deodată, se sare de la un subiect la altul și de la o estetică la alta (ca pe rețelele sociale), însă un mesaj memorabil răsună clar și răspicat la final: „Adevărul e simplu, dar nu vă place.“

În rent-a-family.srl ne dăm întâlnire cu un concept relativ recent, cel al oamenilor de închiriat. Această formă de business a luat naștere în Japonia la mjlocul secolului XX, iar spectacolul scris de Andreea Tănase și regizat de Diana Dragoș explorează avantajele și dezavantajele unei astfel de practici prin ochii unei jurnaliste din Vest (Lucia Mărneanu). În cele mai multe cazuri, o persoană își poate dori o familie închiriată pentru a se conforma cerințelor societății sau pentru a-și alina singurătatea. Însă o prefăcătorie livrată de către personajele jucate de Vlad Mureșan, Anca Dogaru, Andreea Mocan și Anette Marka – care m-a fascinat ireversibil – poate deveni o bulă magică care te învăluie, te învelește ca o pătură călduță și te face să uiți de propria realitate? Și, dacă am avea acces la astfel de servicii, am alege și noi pastila albastră? Iluzia confortabilă?

Punerea în scenă a textului tragi-comic adaugă noi straturi simbolice poveștii. Publicul așezat pe gradene înconjoară spațiul, ațintindu-și privirea asupra actorilor din toate punctele cardinale, asemeni ochilor sfredelitori ai comunității. Angajații companiei cu aparente intenții nobile, îmbrăcați inițial complet în alb, își dezvăluie pe parcurs adevăratele motivații, iar negrul începe să acapareze tot mai mult din vestimentație. Elementele de butaforie din scenografia Oanei Maria Pop, pe care minionii ninja cu limbaj de ewokși le tot repoziționează între scene, ajung abia la final să formeze un puzzle întreg, atunci când și firele narative diferite se leagă și capătă un sens. Completată de proiecțiile video ale regizoarei, muzica de rău augur coordonată de Vlad Giurge și eclerajul haotic al lui Călin Mocan, atmosfera neliniștitoare creată transportă spectatorii într-un univers pe cât de incredibil, desprins parcă din Fear and Loathing in Las Vegas, pe atât de real. În final, o astfel de lume nu poate decât să te consume, lăsând în urmă o imagine statică: o natură moartă cu piersici – leitmotivul spectacolului.

Nominalizat la Premiile UNITER, Sopro – Șoapte din umbră, scris de dramaturgul portughez contemporan Tiago Rodrigues, se bazează pe amintirile și anecdotele Cristinei Vidal, angajată timp de 39 de ani ca sufleor la Teatro Nacional D. Maria II din Lisabona. Spectacolul semnat de Bocsárdi László marchează prima montare în limba maghiară a textului și pune în lumină persoanele ascunse adesea de cortină, dar totuși vitale în trecut pentru buna desfășurare a reprezentațiilor. În acest teatru în teatru, protagonista interpretată desăvârșit de Méhes Kati ne povesteșe prin monoloagele ei cum a ajuns să urce pe scenă, la rugămintea regizorului (Szabó János Szilárd), și să se afle în sfârșit în centrul atenției, după decenii de stat în umbră doar pentru a contribui la strălucirea colegilor săi actori – sarcină dusă la capăt mereu cu mândrie, niciodată cu dispreț sau auto-compătimire.

Naratoarea trece cu umor prin momentele cheie ale parcursului ei teatral, de la clipa în care s-a îndrăgostit de această artă pe când era încă o copilă aflată pentru prima dată în culise și până la momentul prezent, în care vorbește despre cum ar fi mai potrivit să se sfârșească spectacolul. Flashback-urile ei se prezintă ca niște capsule spațio-temporale colorate, unde ceilalți actori din distribuție readuc trecutul la viață. Aceste scene efemere presară nostalgie și emoție într-un peisaj actual de altfel dezolant, ale cărui lipsuri sunt potențate de goliciunea și întunecimea scenei. Puțin cam prea lung și meta pentru gustul meu, Sopro – Șoapte din umbră oferă totuși o incursiune valoroasă în spatele scenei și în viețile artiștilor cei mai respectați de protagonistă, a căror dragoste pentru teatru a fost mai puternică decât orice boală sau dramă personală. Cuplată cu dispariția lentă, dar sigură, a sufleorilor, această mărturie la granița dintre realitate și ficțiune ne amintește să privim dincolo de suprafață și să apreciem munca ascunsă a miilor de angajați anonimi din instituțiile de cultură (și nu numai).

După trei spectacole neconvenționale, fiecare în propriul său fel aparte, o comedie dramatică clasică semnată de Gabriel Garcia Márquez și regizată de Andrei Mihalache a însemnat o pauză binemeritată pentru minte și suflet. Singura piesă de teatru a romancierului, Nunta de argint (Diatribă de dragoste împotriva unui bărbat așezat) se dezvăluie spectatorilor ca un monolog al Gracielei (Carmen Frățilă într-o interpretare fără cusur), o femeie care, după 25 de ani de căsătorie, decide că a suferit prea mult la mila unui bărbat înstărit, dar egocentrist și complet nepăsător. Soțul în cauză (Cosmin Domnișan), lipsit chiar și de un nume, apare pe scenă doar ca un manechin neatins de acuzațiile partenerei sale. El citește ziarul Le Monde, aparent mai preocupat de starea lumii decât de problemele sale conjugale. Bogăția materială menită să ofere fericire și stabilitate protaginistei a sărăcit-o de fapt emoțional, aruncând-o la vârsta a treia într-o criză existențială.

Scenograful Cristian Gătina a gândit decorul realist cu o mare atenție la detalii, astfel fiind accentuată și mai puternic opulența cuplului. Însă pe lângă mobilierul scump, bijuteriile strălucitoare și hainele demne de invidie se ascund și viciile: alcoolul mereu prezent la bar, care ar trebui să aline durerea singurătății resimțite în doi. Soșetele cu Patrick din SpongeBob nu sunt un detaliu de trecut cu vederea, întrucât trimit la personalitatea jucăușă a soției, îngropată deliberat atâta timp pentru a facilita încadrarea la normele înaltei societăți. Graciela are chiar aspirații artistice, notându-și într-un carnețelel fiecare citat profund pe care îl livrează într-un moment de inspirație. Tot ce a sacrificat pentru iubire, acum regăsește. Inclusiv curajul de a pleca pentru a-și trăi în sfârșit viața după propriile reguli.

Unul dintre cele mai magistrale și complete spectacole pe care am avut ocazia să le văd vreodată, montarea lui Sardar Tagirovsky a operei Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov reprezintă o experiență vizuală și auditivă savuroasă, dublată de interpretări energice pline de emoție. Echipa de creație a trupei maghiare s-a înhămat la o misiune extrem de ambițioasă: adaptarea scenică a unui roman neterminat complex, cu teme filosofice / spirituale, personaje fantastice și implicații politice datorate perioadei în care a apărut. Rezultatul final se ridică la nivelul așteptărilor și amenință să arunce spectatorul într-un vârtej senzorial și ideatic ce, în ciuda limbajului vechi, îl va frământa mult timp după tragerea cortinei.

Unul dintre cele mai impresionante aspecte este colosala scenografie rotativă a lui Sós Beáta care încorporează mai multe easter egg-uri și surprize decât un videoclip de la Taylor Swift. Cu un decor masiv atât de ușor de manevrat, trecerea de la o scenă la alta se realizează fluid, cât ai clipi. Costumele lui Mihály Katalin Sára reflectă personalitatea fiecărui personaj în parte, muzica compusă de Bakk-Dávid László completează peisajul fonic, iar coregrafia lui Bordás Attila le îngăduie actorilor să se miște cu o precizie de ceas elvețian, mai ales atunci când dinamismul sporește și atinge viteze inimaginabile. O producție care îi face cinste textului, Maestrul și Margareta dezbate subiecte atemporale precum existența diavolului, contextul politic al momentului sau preconcepțiile societății, dar și teme universale ca nebunia, dragostea și arta.

Raluca Rădulescu a scris scenariul dramatic pentru Inevitabil, un spectacol de teatru-dans modern, după un text clasic, Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi. Pe parcursul poveștii sale, personajul este interpretat de diferiți actori și actrițe, un artificiu inteligent pentru a marca faptul că oricine ar putea fi în locul lui. Conceptul, regia și coregrafia îi aparțin lui Baczó Tünde, iar versurile Geaninei Jinaru-Doboș, acompaniate de muzica originală semnată de Cári Tibor, accentuează momentele comice, dar și sentimentul de anxietate marcat de apropierea inevitabilă a morții protagonistului. Spectacolul se deschide ca Citizen Kane, cu trupul fără suflare al personajului principal. După o viață confortabilă, trăită încercând să se cațere pe scara socială și politică a vremii sale, lui Ivan Ilici i-a fost accelerat finalul implacabil chiar din cauza unei scări de pe care cade, lovindu-se puternic.

„Credeam că am trăit cum se cuvine“ își spune el cu amărăciune, realizându-și regretele. S-a bucurat de femei până a decis să se însoare din dragoste, apoi s-a îndepărtat ușor de nevasta lui (expresiva Roxana Fânață) când a început să avanseze în carieră, ca orice bărbat tipic. S-a apucat să joace cărți cu prietenii și astfel a fost tot mai puțin prezent în viața de familie, apoi și-a cumpărat o casă mare cu mobilă frumoasă, cu care să își răscumpere nevasta și copiii înstrăinați. S-a târât pe scara vieții cu speranța deșartă că banii, soția sau numirea la minister îi vor aduce fericirea și astfel a pierdut timp important. Gemetele lui de durere au făcut întrecere cu muzica de la nunta fiicei, iar fiul lui (foarte tânărul și simpaticul Ștefan Mureșan) nu s-a bucurat niciodată în mod real de el. Moartea îi aduce în față lui Ivan Ilici un aforism dureros: „Cum trăim, așa murim“. Însă ce înseamnă, de fapt, să trăiești cu adevărat?

Ultimul spectacol din showcase al trupei maghiare, Kohlhaas, s-a jucat la Sala Studio în regia lui Bélai Marcel și îl are în centru pe eroul titular (Orbán Zsolt). Cu o adaptare scenică cel puțin la fel de captivantă ca filmul Legenda lui Michael Kohlhaas cu Mads Mikkelsen în rol principal, nuvela scrisă de Heinrich von Kleist arată cât de departe poate merge un om obsedat de corectitudine în lupta lui pentru dreptate. Scenografia lasă loc de desfășurare pentru mișcarea actorilor, singurul decor (semnat de Fornvald Gréti) prezent constant fiind podeaua de sticlă cu balustrade metalice. Puține alte elemente de recuzită, alături de coregrafia lui Szabó Franciska, muzica lui Moldován Blanka și jocul de lumini al perechii Fleisz Patrik & Kecskés Lénárd sunt de ajuns pentru a spune povestea negustorului de cai din veacul al XVI-lea. Cei doi naratori sunt îmbrăcați specific secolului, însă restul personajelor poartă haine moderne, subliniind atemporalitatea textului.

Atunci când caii lui Kohlhaas Mihály sunt sechestrați ilegal pe moșia lui Vicențiu din Tronka și apoi restituiți într-o stare mult mai proastă decât cea inițială, proprietarul încearcă să primească despăgubire prin mijloace legale. Nu vrea nimic altceva decât caii săi readuși la stadiul în care i-a lăsat, însă eșuează în misiunea lui, lovindu-se de indiferență, corupție și interese politice. Acum este pregătit să pornească o întreagă revoluție, fiind urmat de un număr impresionant de discipoli. Cu mult umor și melodia recurentă (I Just) Died in Your Arms de la Cutting Crew, Kohlhass chestionează prețul pe care merită să îl plătim pentru dreptate într-o problemă ce ține mai dergabă de principiu, dar și starea actuală a sistemului de justiție de la noi din țară.

Cum se scrie Ș̶e̶i̶c̶s̶p̶i̶r̶ Shakespeare a încununat cu ropote de aplauze showcase-ul Teatrului de Nord din Satu Mare și, pentru mine personal, a reprezentat finalul perfect. Parte din seria de teatru popular a regizoarei Leta Popescu, pe care o cunosc și o admir de mai mult de un deceniu, spectacolul reprezintă prima mea întâlnire cu un text dramatic scris de Raluca Cîrciumaru, primul critic de teatru (sau arte în general) de vârsta mea pe care l-am cunoscut la un eveniment și cu care m-am înțeles excelent din prima clipă. Trecând peste valoarea emoțională, cele două nu s-ar fi putut potrivi mai bine în umor și în dorința de a crea o producție ce discută teme relevante pentru societatea contemporană într-un mod distractiv și pe înțelesul tuturor categoriilor de public.

Personajele se împart în două grupuri nocive pentru cultura din ziua de astăzi: așa-zișii intelectuali și așa-zișii proști, adică cei care au impresia că le știu pe toate pentru că se ocupă doar cu activități elitiste și cei care cred că arta nu are sens pentru că nu au încercat încă să înțeleagă. Corul deștepților sunt profesorii, excentrici și purtând culori vibrante, doritori să transmită din curiozitatea și înțelepciunea lor unor „oameni simpli”, îmbrăcați la fel într-un punct cheie, ca niște „rinoceri” de turmă ce sunt: o soție, un consilier județean, un șofer, un fotbalist, o activistă și o cabinieră. Fiecare are propriul motiv să se afle la școala de reabilitare culturală și propria tipologie inspirată din actualitate. Protagonista Cătălina este, însă, cea care se îndrăgostește de Shakespeare ca de Luceafăr, încercând să îl înțeleagă din perspectiva tineretului modern.

Mă uimește de fiecare dată cum un spectacol (în principal cele semnate de Leta Popescu) poate fi atât de genial de amuzant și, deopotrivă, ancorat în realitatea contemporană, acoperind cu luciditate o mare parte dintre temele fierbinți ale momentului, uneori prin satiră și referințe culturale, alteori prin profunzime: starea precară a sistemului educațional, incompetența din inspectorate, feminismul dus la extrem, prezența amplă pe social media, discursul naționalist ș.a.m.d. În final, cele două grupări aflate în opoziție ajung la o reconciliere, iar Cum se scrie Ș̶e̶i̶c̶s̶p̶i̶r̶ Shakespeare oferă publicului speranța că poate, doar poate, prăpastia dintre noi nu este chiar atât de mare cum pare.

Și-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea showcase-ului din 2026 așa.

Foto © Laura Heit 

https://matcaliterara.ro/cinci-zile-la-showcase-ul-teatrului-de-nord-din-satu-mare/