Mireasă pentru resortul meu - Nuntă în Oaș

Daria Stan
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici 

Nuntă în Oaș de Anca Munteanu (publicată pe LiterNet - de citit aici), în regia lui Cristian Ban, cu decorurile și costumele realizate de Tudor Prodan (alături de Cristina Milea - costumele oșenești) și muzica originală semnată de Vlad Giurge, reunește o distribuție extinsă, ale cărei nume vor fi anunțate imediat - no, tu, că trebuie să facem introducerea întâi. Nuntă în Oaș este o comedie care, deși pare (subliniez pare!) că se bazează pe clișee și melodramă pentru "a da bine pe scenă", nu face paradă în jurul mișcării feministe sau al martiriului străbunilor pentru conservarea tradițiilor locale doar ca să râdă puțin oamenii de ironia și auto-ironia personajelor în raport cu întreaga tevatură emoțională, iar fiecare să plece liniștit, la el acasă, și să uite odată pentru totdeauna că a bătut drumul până la Teatrul de Nord din Satu Mare. Din contră! 

Până una-alta, înainte să încep propriu-zis cu firul dramatic al întâmplărilor, cred că ar fi de preferat să citez următoarea observație (preluată de pe site-ul Teatrului Bulandra și care aparține curatorilor FNT 2024), ca să aflăm împreună de unde și în ce fel se conturează fundamentul textului, în legătură cu prima dintre temele pe care le-am identificat (tema: tradiționalism v.s. modernitate) - spectacolul "propune un studiu antropologic al transformării lumii rurale din Oașul considerat ca păstrător al tradițiilor nealterate." 

Țara Oașului este o regiune geografică, istorică și etno-culturală a României, situată în nordul Transilvaniei, aproape de Satu Mare. Se spune că oamenii din Oaș sunt foarte ospitalieri și că țin cu sfințenie la tradițiile moștenite din generație în generație. De aceea își poartă costumul popular cu mândrie, nu doar la sărbători sau evenimente, ci și ca semn de identitate și apartenență. Cel puțin așa spun ei în interviuri! Tinerii din Oaș pleacă adesea la muncă în străinătate, iar satele rămân aproape pustii pe tot parcursul anului, mai puțin pe timp de vară, când aceștia se întorc "acasă", pentru vreo nuntă planificată sau cine știe ce altă ocazie specială. Între timp, betonierele sunt stăpâne pe curțile cu garduri improvizate, unde urmează să se construiască, cu bani munciți prin Franța, Italia sau Germania, câte o vilă, două, trei - ca să rămână și la nepoți - sau poate o pensiune, că tot vin "turiști" după tradiții, liniște și pălincă bună. Nunțile la Oaș încep după data de 15 august și se opresc abia când se termină luna septembrie. Se poate întâmpla ca într-o singură zi, în același sat, să fie organizate până la 10 nunți. O regulă nescrisă este ca mirii să fie toți din Țara Oașului, fiind mai rare căsătoriile cu persoane din alte regiuni ale țării sau de alte naționalități.

Maricuța (Roxana Fâneață) și Ionuț (Andrei Stan) urmează să se căsătorească în scurt timp, ca să fiu mai exactă, sunt la doar câteva ceasuri distanță de momentul în care își vor spune "da" în fața tuturor neamurilor conservatoare. Avem de-a face cu o căsătorie aranjată, o cvasi-afacere, unde interesele personale ale celor doi soți sunt complet diferite. La 21 de ani, câți are Maricuța, adică o vârstă pe care ai dedica-o, fără doar și poate, terminării unei facultăți (sau, în cazul ei, începerii uneia pentru asistente medicale, la Cluj), descoperirii de sine sau, măcar, rătăcirii inevitabile prin jungla-societate, ea e deja cu rochia de mireasă pe umeraș, în așteptarea momentului "cel mare". 

Așadar, cum poate reacționa o tânără în asemenea situație, dacă nu printr-o panică controlată și un comportament firește orientat spre a amâna sau stopa definitiv o iminentă decizie care i-ar putea schimba întreaga viață? Dar o mamă (Alina Negrău) în această situație, mai ales una care a fost crescută în altă epocă și care și-a format caracterul în favoarea mulțumirii celor din jur, nu poate reacționa decât printr-o dorință profundă de a menține și în fiica sa modelul comportamental și valorile tradiționale moștenite, chiar cu riscul de a-i sacrifica acesteia propriile dorințe și nevoi. Mofturi și emoții - no, tu că fata, se va descurca ea până la urmă! - mireasă pentru "fiul" meu! 

Lenu (Ioana Cheregi), femeie așezată la casa ei (și mamă a doi copii) este mereu atentă să rămână în parametrii disciplinei sociale, pe care o transmite cu înfocare mai departe și tinerei sale prietene, încercând s-o convingă să devină mireasă. Însă planul nu decurge tocmai cum sperase. Rostirea întregului ei discurs persuasiv începe să-i trezească ei însăși îndoieli. Linia de sosire a propriei curse pentru fericire pare, în cazul lui Lenu, trasată de alții - un drum acceptat mai mult din resemnare decât din convingere. Nu înseamnă că nu-și iubește copiii sau soțul, doar că, undeva, adânc și tăcut, ceva mocnește neîmplinit. Uneori nu ai de ales, alteori ai avea de ales, dar crezi că, mulțumindu-i pe ceilalți, te vei mulțumi și pe tine. Dacă te uiți în jurul tău, ca Lenu sunt multe femei ale căror destine s-au trasat prin contribuție exterioară, fiindcă interiorul n-a mai dictat coerent. Să pierzi controlul chiar din clipa în care începi, teoretic, să-l ai. Să devii oarbă, surdă, mută, dar funcțională. Să știi exact ce ai de făcut, fără să mai știi cine ești. Și totodată, să nu vină nimeni - în mod real, personal - să-ți pună mâna pe umăr și să te împingă înainte. Să-ți spună - mergi, e drumul tău, nu al altora. Nu vine nimeni. Pentru că într-o lume în care se cere doar să funcționezi, puțini mai au ochi să vadă dacă te îndrepți spre ceva ce-ți aparține sau mergi doar înainte, din inerție. Lenu merge. Ca multe altele! - o altă temă, un paradox al societății moderne, căutarea propriei identități. 

Tanti Anica (Raluca Mara) este, în esență, un fel de "disco ball" al spectacolului - o bunicuță care sfidează toate stereotipurile legate de vârsta a treia. Cu o flexibilitate și o energie neașteptate, este mereu la curent cu tot ce se întâmplă în lume, ca și cum cineva din generația Z i-ar ține lecții. În ciuda vârstei sale, nu este captivă în rutina cotidiană a unei bunici tradiționale, ci mai degrabă o prezență vivace, care se strecoară printre subiectele de actualitate cu aceeași ușurință cu care altele discută despre a cui nepoată ești, maică?. Deocamdată nu s-a lansat în campanii electorale, dar cine știe? Poate într-o zi îi va veni și ei rândul să adere la un partid (în ciuda felului vocal de-a lua inițiativa)... mai ales acum, când politicienii roagă puști din generația Z să le facă campaniile pe Tik-Tok. O fărâmă de tradiționalism nu s-a disipat totuși. Tanti Anica o ține morțiș că ea nu moare până nu o vede pe fată măritată - parcă am mai auzit asta undeva, nu? 

Ionuț, pe de altă parte, n-a dat prea mare atenție când a auzit băbuțele jurându-se că "banul e ochiul dracului!" Acum așteaptă cu sufletul la gură banii de la nuntă, pe care vrea să-i folosească pentru a-și achita partea din investiția în resortul co-patronat împreună cu Bobo (Andrei Gîjulete) - un personaj care aduce destul de bine cu Giani din Las Fierbinți, dacă mi se permite comparația. Toată presiunea de a pune pe picioare o afacere, mai ales după ani de muncă prin străinătate, nu pare decât un model preluat din inerție. Ionuț, spre deosebire de Maricuța, nu trăiește revelația libertății - preferă traseul sigur: bani, statut, rezultate vizibile. Oricât ai încerca să faci femeia "să șchiopete" prin sărutul tău, mi-e teamă că dacă o iei pe urma lui Ion al Glanetașului... Nichita se va răscoli-n mormânt. 

Sartre era de părere că omul este "condamnat la libertate", adică, deși nu putem alege condițiile în care ne naștem, suntem complet responsabili de alegerile pe care le facem în viață. El susținea că nu există o esență predeterminată care să definească cine suntem, ci că esența se creează prin alegerile noastre. Fiecare decizie pe care o luăm, oricât de mică ar părea, contribuie la formarea identității noastre. Nu e preferabil să ne ascundem în spatele unor scuze sau explicații exterioare, precum soartă / destin sau Dumnezeu, pentru că suntem liberi să ne modelăm viața așa cum alegem. Această libertate, deși aparent o binecuvântare, devine o povară pentru mulți, pentru că presupune o responsabilitate uriașă. A trăi cu adevărat, pentru Sartre, înseamnă a-ți asuma complet această libertate, chiar și atunci când alegerea pare ceva complet nefiresc legilor pământene (stabilite de unii sau alții, fie din disperarea dării de sens neîntemeiat, fie din curiozitate, căci ea ne-a adus față-n-față cu o lume ce se vrea a fi ordonată, dar care rămâne, în esență, haotică). Rămâne numai să plusăm cu un dram de curaj!